marți, 26 decembrie 2017

Psalm


Stau în lumină, chiar de-i asfințit,
Jos, în genunchi, cu fruntea aplecată,
Mi-e gândul sus, acolo,-n infinit,
Dar și-n țărâna asta frământată.

Nimic nu caut, ca-n oglinzi privesc;
Mi-e chipul o icoană nepictată,
Mi-a fost ursit prin ani să pribegesc
Spre poarta largă, veșnic descuiată.

Mă plimb cu vântul, parc-aș fi un nor,
Livada e mereu de roade plină,
Păstori și oi pe-al câmpului covor,
Sub cerul care picură lumină.

vineri, 22 decembrie 2017

Învățător la munte

  Pe doamna Ioana Bordea o cunosc atât cât poți afla despre o persoană cu care ești în aceeași echipă, în campania de împărțit fluturași. Am auzit că e învățătoare în Mugești și am îndrăznit să întreb:
- Pot merge cu dvs. sus, la munte, iarna? Că vara este o excursie plăcută, iarna... parcă aș urca cu mașina!
- Da' cum nu, oricând! Dar va trebui să mă așteptați până termin orele, pentru întoarcere!
- Nu e nevoie, zic. Urcatul cu mașina e avantajos pentru că ajung repede, nu pierd timp de zi cu mersul pe jos. De acolo mă descurc, oricum nu cobor pe același drum!

   Și s-a făcut vară, și s-a făcut toamnă, ba, cum-necum, s-a făcut și iarnă! Ne întâlnim întâmplător.
- Ziceați că mergeți la munte...
- Ăăăăă, ce de treabă am! zic eu, pentru că, de, unde să găsesc loc în agendă între "vizionat film", "odihnă", "mers la magazin","odihnă", "vizionat film" și "somn"? Ziceți dvs, cum să fac???
Așa că a trecut iarna, a trecut și primăvara... și uite-așa dădu iar ninsoarea peste noi!
  Mai erau două zile de școală până la sărbătorile Crăciunului, când am dat mesaj:
- E posibil?
- Este! a venit răspunsul.
Și iată-mă, cu noaptea-n cap, pe coclauri.

  N-aș vrea să fiu șofer! Adică în asemenea situație, vreau să spun. Zi de zi, adică! Pământul e tare ca piatra, acum e încă bun, neted, dar mai sus, pe unde sunt izvoarele... hmmm, sunt curios! Și nici așa nu e "de bine" pentru șofer, praf se fac lanțurile de pe cauciucuri! Că fără ele nu se poate pleca la drum, oricând dai de gheață, o mică alunecare și valea din dreapta... brrr!

Lanțurile ca lanțurile, dar telescoapele, arcurile, bucșile și toate celelalte marafeturi, plus combustibilul... 

Gata, am ajuns! Școala!
 

 "Cancelaria", altfel de cum o știu... Pentru că o știu și ca elev, tras de urechi, și ca părinte, tras de urechi... Deh, viața cu cercurile ei!






Un spațiu care va fi amenajat în viitor și unde este nevoie de sprijin, de mult sprijin!



Un hol din care începe să se vadă munca depusă de doamna învățătoare, împreună cu copiii!


  O clasă ca o bijuterie! O clasă mai frumoasă decât multe altele "de la oraș"! De unde știu? Păi am fost cu ocazia diverselor "activități diverse", organizate de școli și de colegii!




Cadouri primite de la oameni din depărtări...


  Copii cuminți și frumoși, care au cântat colinde! Felicitări, copii, felicitări, doamna învățătoare! Stimă și respect!


 Poza de despărțire.
 De aici începe excursia!


miercuri, 20 decembrie 2017

Cruci


  O știu din copilărie! Era pe o mică moviliță, acum se scufundă în pământ. Era total nebăgată în seamă, departe de orice drum, acum... e la fel!

  Cruci de piatră, din județul Ialomița, aduse în Alba Iulia de părintele-stareț Ioan Cojanu, mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, situată pe Valea popii.
 






Cruci de lemn din Ardeal, depozitate la aceeași mănăstire.



marți, 19 decembrie 2017

Taverna






  Mai avea două dealuri de trecut. Nu, nu era obosit, mersul îl adâncea în gânduri și îl făcea să vorbească cu tot ce întâlnea, copaci, scaieți pe marginea drumului, arici ori gușteri fulgerând prin iarbă. Mersul era ca granița între două lumi: lumea lui, acolo, adâncă și înaltă, lumea în care singur răsfoia cele citite ori auzite, le răsucea, le descifra ori desțesea și lumea de afară, în care era atent și prezent, în ciuda privirii stinse și a mormăielilor ursuze...
  Nu-i plăcea să meargă însoțit, nu-i plăcea să meargă călare ori cu droașca, el avea mersul lui și timpul lui, singuratic și, în același timp, legat la tot ce se vede și la ce nu se vede...
  Uneori îl trimitea căpetenia, Dada, cu căruța aia mare și vopsită, cu patru cai, pentru că erau treburi urgente de lămurit între triburi ori la cetatea regelui, dar, după ce găta, trimitea feciorul cu caii înainte, iar el se întorcea pe jos.
- Spune-i căpeteniei că am obosit în hurducăturile hărăbaiei ăsteia, mă întorc pe jos, să mă odihnesc! În patru zile sunt înapoi și-i spun de-a fir a păr tăt ce-am avut de făcut...
  Droașca o avea de la Dada. Căpeteniei i se făcuse milă de bătrânul uscat și aplecat, care avea mereu praful de un deget pe opinci. O căruță mică, cu două roți, și un căluț sur, de munte, mărunt, dar rezistent, ar fi mers și două zile fără să se oprească, doar mici pauze de adăpat! Moșul a dat roată drăcoveniei care avea și pânză pentru întins deasupra capului, în caz de ploaie, a tușit, a mângâiat suianele lustruite de ulm și hulubele zdravene din lemn de corn, a tras căluțul de urechi, l-a mângâiat pe botul cald și pe crupa arcuită și asta a fost tot, de atunci nu s-a mai apropiat de atelaj. Doar mai trece pe la cal, când îl vede păscând prin livadă, restul e treaba feciorului care se ocupă de gospodărie, el are alte griji printre pieile de oaie cu scrieri vechi...
  Barba și părul sure, amestecate, o cămeșă lungă, de culoarea castanelor coapte, în pătrățele, încinsă la brâu cu o curea de sfoară împletită, de care atârnă o sica scurtă, ca de copii, o traistă de piele peste umăr, niște ițari albaștri și opincile prăfuite, asta e imaginea lui pe care o știu bătrânii satului de când erau copii, neschimbată ca stâncile cu chip de om de pe crestele munților.

  În zori o să fie la masă cu căpetenia, mâncând azimă cu brânză de capră. Câteva mormăieli de o parte și de alta a mesei or să fie toată discuția, asta-i plăcea la oștenul cu  piept de gorun, nu vorbea ca muierile, pricepea încă din priviri ce era de priceput, restul era mai mult bună cuviință și bucuria de a sta la masă cu un om de nădejde. Până atunci, parcă s-ar opri la taverna lui Borza, la o cană de vin și o strângere de mână. Timp este...

  După ce s-a bătut pe spate cu gazda, scăldați amândoi în bucuria din ochi, Borza a plecat să aducă vinul și apa pe care bătrânul le cerea de fiecare dată. Acesta s-a așezat aproape de ușă, a pus traista pe genunchi și a desfăcut-o. Căuta mugurii de zadă, pe care îi presăra în apa din cană. Așa bea, o gură de vin, o gură de apă, în tihnă. Camera nu era plină, dar nici goală. Ieșea în evidență un zdrahon cât soba, cu o sabie cam cât un leaț de la gardul livezii; o ținea în mână, că de-ar fi lăsat-o la brâu l-ar fi împiedicat să se așeze pe scaunul cu trei picioare. Avea și o voce ca de vuiet, când vorbea, acoperea totul, ca furtuna! Și vorbea, slavă zeilor, era clar că Borza va trebui să cumpere iute vin din târg, dacă oșteanul ar fi stat două-trei zile, îl lăsa fără marfă!

- No, zice oșteanul, trăbă să merg afară, să ud pomul, ha, ha, ha, ha!
 Se ridică oarecum anevoie, sprijinindu-se cu o mână în tăblia mesei și cu cealaltă în sabia cât stâlpul porții și pornește spre ușă. Se clatină, se apleacă să iasă prin ușa scundă pentru el și cu vârful tecii de la sabie varsă cana cu apă a bătrânului. Zgomotul îl face să se întoarcă și-i dărâmă și traista!
- Na belea, moșule, zice oșteanul, îți făcui pagubă! Lasă că nu mori din atâta lucru!
- De murit nu mor, tuși bătrânul, dar nici nu vreau să fiu deranjat dintr-ale mele. Cum eu nu tulbur pe nimeni, așa nu vreau să fiu împuns de unii, de alții. Fii mata binevoitor și ridică-mi traista, mă cam dor șelele de la o vreme...
Oșteanul stă așa, a mirare, parcă cu gura căscată, parcă ochii au uitat să clipească, parcă încă nu a auzit, cum adică, să ridice EL traista? Haida-de, asta-i bună... Se clatină încă o dată, cu umărul sprijinit în tocul ușii, se scarpină după ceafă și zice:
- Moșule, reteza-ți-aș barba ta, io mă simt bine și nu vreau hărmălaie, dar nici n-am auzit pe cineva să-mi ceară ceva! Zău că-mi vine să râd! Dacă-ți dau o scatoalcă, mături toată sala, nu numai că te apleci după zdreanța aia de traistă a matale!
 Ridică mâna, parcă voind să facă ce a zis. Borza e în cealaltă parte a sălii, gata să sară să-l oprească pe necioplit să facă vreo nefăcută. Moșul îl privește o clipă și Borza se întoarce la ale lui.
- Voinicule, nu-ți cer nimic, îți spun doar că așa e în firea lucrurilor, ai stricat – repari, ai dărâmat – ridici, ai greșit – îndrepți!
 Namila e deja roșie în obraji!
- Și dacă nu ridic, ce? M-oi zgâria matale cu sica aia de tăiat gâtul la găini? Ori ne-om lua la trântă???
  Se dezlipește de lemnul ușii, întinde mâna cu palma cât oblonul ferestrei și-l apucă pe bătrân de umăr. Prin cămașa maro simte osul fără carne și se gândește că un brânci ar fi de ajuns, la urma urmei e un bătrân, dar lecția trăbă dată! Privirea îi e trasă cu forța spre ochii moșneagului: două luminițe ruginii-verzui, ca de lup, reci, îl fixează. Simte o durere ca un junghi în încheietura mâinii, apoi aceasta pleacă spre cot ca un șarpe zvârcolind în jurul osului. Deja doare tare, dar nu poate zice nimic, are pe trup răni de ghioagă, de suliță și de sabie primite de la încleștări cu romanii, dincolo de Istru, și cu barbarii ăia din pădurile din susul râului cel mare, ăia cu părul de culoare paielor de grâu și ochi de cicoare, dar răi în luptă ca niște câini turbați! Niciodată nu s-a văitat, doar punea palma pe rana care șiroia de sânge și continua să învârtă sabia până i se întuneca privirea! De câte ori deschidea ochii, se aștepta să-l vadă pe Zamolxe, dar îl întâmpina ori fața vraciului ori ochii babei Mirena. O lună întreagă hăpăia pulpe de miel și bea vin cu ulciorul și gata, era iar bun de bătaie! Dar acum, acum... Măi să fie, durerea ajunge la umăr și parcă îl taie cineva în două cu sica neascuțită, dinții scrâșnesc între buzele întinse a efort. Se lasă într-un genunchi și îi vine să dea cu fruntea de pământ, de durere. Oricât se străduiește să tacă, scoate un geamăt ca de bivol înjunghiat apoi se lasă pe o parte, copleșit și secat de puteri. Încă vede privirea bătrânului, deși are ochii strânși de durere, parcă e țintuit de două frunze gri-verzi de mătrăgună...

- Borza, zice moșneagul, lasă-l așa până dau zorii, dacă-l miști, n-o să-i treacă trei zile. Dă-i numai să bea vinul meu, să nu-i crape buzele de fierbințeală, și mâine e ca nou! Ne-om socoti data viitoare cu plata, amu plec...
- Nu-i bai, moș Bazaur, mata să fii sănătos și să mai treci pe la noi! Și sănătate căpeteniei!

  Bătrânul se pierde în negura nopții. Doar luna îl însoțește, ca un ochi de lup, galben-verzuie...

joi, 14 decembrie 2017

Psalm





Psalm

Zăpadă, frig și soarele cu dinți,
Un felcer și o moașă. Doi părinți.
Pe un dulap, în colț, acoperită,
Veghea icoana, mică și smerită.

Atunci am apărut, purtat de Tine
Și botezat, așa cum se cuvine.
Am plâns, am râs... Am plâns și m-am jucat,
De Tine, Doamne, poate am uitat

Și-am tot crescut, lângă părinții mei.
Erai acolo,-n spate, lângă ei,
Privindu-mă, toți trei, cu duioșie,
Cum mă-mplineam ca strugurii în vie.

Eu am urcat, părinții-au coborât
La rădăcina crucii, adânc, în lut.
Nu mă simt singur, Tată, sunt cu Tine
Și tot ce mi se-ntâmplă este bine!

E iarăși frig, e rece iarna vieții,
Dar Te revăd în raza dimineții.
La intersecția cu Tine, Doamne,
Am așteptat eu șase zeci de toamne...

vineri, 8 decembrie 2017

"Scrisoare către Dumnezeu"


  Mai bogați cu o stea, mai săraci cu o voce...
  Este prima "plecare" din Cugiria care doare! 
  Eram "prieteni" pe facebook, ne salutam pe stradă, ne salutam la spectacole, vorbeam și râdeam la Casa de cultură, ori de câte ori treceam pe acolo. Doamna Rodica Florea mă invita la o cafea, ne adunam în jurul mesei și discutam de una, de alta...
  Era mereu veselă, avea mereu o vorbă bună. 
  Pe stradă se remarca de departe. Era înaltă, adică foarte înaltă, blondă, "trasă prin inel" și mereu la braț cu Eleganța!
  A plecat exact când nu trebuia, munca ei la Cercul de canto începuse să dea roade, aprecierile veneau de la concursurile de interpretare din orașe importante.
  Apropo, într-un orășel cât să încapă într-o straiță de mărginean, Corina a descoperit și șlefuit voci de excepție!

  A plecat între două spectacole, Ziua Națională (unde copiii ei au avut o prestație minunată) și Moș Nicolae...

  Acum, după ce șocul s-a mai atenuat, am înțeles de ce: Moș Nicolae, un bătrânel simpatic și cu inima blândă, i-a făcut cadou lui Dumnezeu (singur, acolo, în ceruri) o Voce care să-i cânte colinde de sărbători...

joi, 7 decembrie 2017

Se aud culorile venind!


Salonul Național de Artă UAP, 2017
Hotel Transilvania, Alba Iulia
Au expus: Marza Traian, Daniela Paleogianni, Adela Kostyal, Ileana Muntean, Victor Apostu, Catalin Muntean, Ioan Oniciuc (UAP Spania).

Tablouri ale pictorului Mârza Traian






Culori pastelate, catifelate. Un peisagist, un îndrăgostit de natură. Picturile te cheamă, te mângâie, te îmbrățișează.

Tablouri ale pictoriței Daniela Paleogianni

În orice tablou, detaliile sunt impresionante!
Primul tablou e gardul fabricii de armament, locul copilăriei pictoriței. Nervurile frunzelor, umbrele și pietrele de pe drum, căpița din zare, păpușile din leagăn, toate par a spune "suntem detalii, dar nu ne ocoliți, noi dăm adâncime expresiei, noi suntem cuvintele poveștilor din tablou"...

 Al doilea element remarcat este lumina! O lumină strecurată printre vițele de curpen sau printre crengile prunilor, în tabloul din Cânepi, o lumină "dreaptă", limpede, marmoreeană, nedistorsionată aici, în acest colț grecesc de lume spirituală. Un echilibru geometric și coloristic, o atmosferă de liniște, propice introspecției...


 Al treilea element este "albul". Nelipsit în toate tablourile, intens dar nu dominant, e ca o semnătură. Aici e chiar materie, este elementul structural al florii, al dansului, al valurilor, al balansului între realitate (tulpini) și speranțe (flori).

 Povestea, nelipsită din creațiile pictoriței! Despre copilărie (primul tablou), despre credință (cel de-al doilea), despre sine (următorul), despre mitologia greacă, fundament al spiritualității întregii umanități (acesta), despre destin (cel ce urmează)...

 Poveste, dar o poveste în culori, plecând de la clasicismul formelor și până la simbolismul elementelor componente, plus impresionantul poem adus locului natal, Cânepi! Despre tablou se exprimă, în cunoștință de cauză, și d-l Mârza:

Ultimul din prezentare e o fantastică împletire de culori, un marș (venire sau plecare?), o simfonie!

Tablouri ale pictoriței Ileana Munteanu


Impresionante culori, "tari", pregnante, impunătoare! Tablouri care, pur și simplu, îți ies în cale, obligându-te să le privești, să le admiri! ȘI SĂ NU LE UIȚI!
Departe de mine dorința de a fi cârcotaș, departe de mine ideea că am ceva de spus, iubesc pictura și pur și simplu am remarcat asemănarea: macii sunt foarte aproape de Luchian!

Tablouri ale pictorului Cătălin Muntean


Stimă și admirație! Ultimul mă duce cu gândul la "Valsul florilor"...

Tablouri ale pictorului Ioan Oniciuc, Spania

 Culori expresive, poate prea expresive! Eu simt atmosfera și siluetele lui Sabin Bălașa, aud vibrația coloristică din creația lui Van Gogh...



 Culori separate. Probabil maniera stridentă e o revoltă sau un manifest. Dali e mult mai puțin asimilat decât nordicul van Gogh...

Victor Apostu

Adela Kostyal

În concluzie, o expoțiție frumoasă, așa cum sunt și oamenii! Doamne-ajută, la cât mai multe!