luni, 15 iulie 2013

Valentin Uritescu - Să ai grijă de cel bun din tine

  Am terminat cartea. Aşa cum obişnuiesc, am lăsat să treacă puţin timp, să se liniştească impresiile. A fost nevoie, pentru că lectura a stârnit în mine vârtejuri.

  Am sorbit cartea, aşa cum beam apă acasă, vara, când mă întorceam cu vaca de pe câmpuri... Amintiri...

  Bărăgan, vara, mirişte. Un fel de Sahara, fără dune, o întindere plată, o tipsie galbenă, culoare dată de cotoarele paielor de grâu, rămase după treierat. Culoarea dominantă este, totuşi, albastrul, care se întinde deasupra mea, ca o cupolă, şi de jur-împrejurul meu ca o cortină, dincolo de care este lumea. Sunt singur pe acest covor aspru, ţepos, circular, fierbinte. Dacă îmi privesc picioarele, încălţate în teneşi cu pânza găurită în dreptul degetului mare, văd iarba crescută printre cotoarele paielor de grâu, volbură, ştir, căpriţă, mohor, mult mohor, troscot şi grâu, crescut din boabele căzute la seceriş... Îmi mut privirea către marginile tipsiei şi verdele ierburilor este înlocuit, treptat, ca o pictură impresionistă, de galbenul şters al miriştei, care se termină sub franjurii tremurători, de un verde-albăstrui, ca un fermoar care ţese tipsia de marginea cerului, franjuri-copaci care punctează satele, pădurea sau corcoduşii de la calea ferată...
  Echilibrul arhitectural este rupt de o dâra uriaşă de praf, de un cafeniu spălăcit, ce se întinde undeva departe, ca o pană de despicat buturugi încercând să desprindă miriştea de cer... Se aude doar păcănitul tractorului ce trage după el, ca o cometă, praful câmpiei... Mut privirea şi o văd pe Ruşiţa, mare, roşie (evident...), păşind rar, rupând iarba cu un zgomot sacadat, rap,rap,rap, aparent nemişcata, silueta  sculpturală terminându-se cu o coadă în veşnică zbatere, plesnind coastele unde zumzaie tăunii; uneori se loveşte cu piciorul din spate sub burtă, acolo unde coada nu ajunge, sau întoarce capul brusc spre coaste, lingând locul unde un tăune a reuşit să muşte din piele... Ruşiţa este averea familiei, cea care asigură masa de fiecare zi, o strachină de lapte în care înmoi bucăţi de paine veche, uscată. Suntem nedespărţiţi. De când dă colţul ierbii şi până la zăpezile din noiembrie hălăduim împreună. Nici nu ştiu cine pe cine conduce. Din grajd şi până trec de holde o ţin de lanţ, strunind-o să nu ajungă la lucernă, la porumb. Ea încearcă, întinzând gâtul, holbând ochii şi scoţând o limbă cât mâna, eu scutur lanţul ămpletit în coarne şi, pufăind, se întoarce la iarba prăfuită de pe marginea drumului, rară, aspră. Când ajungem pe mirişti se schimbă rolul, îi dau drumul şi o urmez, călcând pe dăra ca de şarpe a lanţului... 
  Nu mai e demult apă în sticla de un kil pe care o car după mine, soarele e ca un plasture fierbinte, îmi văd umbra cum dă din mâini, alungând muştele.
   Mi-e sete.
  Vaca paşte zorit, o să bea aproape opt găleţi de apă la fântână, direct din ciutură.
  Mi-e sete...
 Îmi privesc iar umbra. Până la toamnă, când voi fi iar tuns zero, părul e ca bidinea uzată, în smocuri, o bidinea din cânepă, după culoarea firelor! Ceafa şi umerii sunt de culoarea pâinii arse, cămaşa legată la brâu a fost cândva bleu, acum se văd firele albe ale ţesăturii, pantalonii scurti de doc erau albaştri dar cred că sunt din piele de cameleon, că acum sunt cafenii, au luat prin mimetism culoarea prafului... În picioarele fără ciorapi teneşii naţionali, culoarea fiind "uni" de la glezne în jos, picioare, teneşi, ţărână. Doar unghia mare strică monotonia cromatică.
   Mi-e sete!
  Vaca traversează un drum, ridicând a dispreţ capul când trece peste iarba de la marginea lui, nişte forme vegetale încărcate de praf ca brazii din abecedar de nea. O urmez. Drumul este brăzdat, de-a lungul, de două şanţuri lăsate de roţile remorcilor şi ale căruţelor. Fundul lor e ca asfaltul, neted şi dur. Puţin mai departe este o vale, să zicem vale, o adâncitură mai joasă cu o şchioapă decât restul tipsiei, dar e o vale şi are o culoare cafenie care mă hipnotizează. Păşesc spre ea de parcă sunt chemat de cântecul sirenelor. Totul În jur e un fel de apa morţilor, tremurător, neclar, doar în mijlocul acelei pete universul concetrându-se într-o lucire de apă. E apă! Mă apropii. O... baltă, adâncă de un centimetru dar lungă, urmând şanţul lăsat de roţi. Apa e limpede. Simt crăpăturile buzelor cum dor, ştiu că mă las în genunchi deşi nimic din mine nu a spus nimic, mă întind pe burtă, văd în petecul acela de oglindă metalică o frunte maro, părul ca fuiorul de cânepă din pod, ochii ca două pete albe, buzele ating apa prea repede şi mâlul de pe fund face explozie, schimb locul, sărut apa şi văd cum gângănii mărunte se împrăştie în toate părţile prin apa nemişcată, sorb, un gust de coclit, de fier, de cauciuc, de amar şi durere mă inundă dar sorb, înghit, sorb, înghit...
  Mă ridic. Vara lâncezeşte între mirişte şi cer, un avion lăsa deasupra două şanţuri albe, ca în oglindă, aud ticăitul soarelui care se mută puţin mai jos pe boltă, apropiindu-se delocul din care o să mă strige:
 - Hei, gata, acasă!

***

  Aşa am citit cartea lui Uritescu. Hipnotizat. Fără pauză. Absorbit. Scrie de parcă recită, fluent, încontinuu, grăbit, să apuce să spună tot, vine seara şi vor pleca vecinii pe la căşile lor şi el n-a terminat...
Este un dar, un har, o vrajă.
Este uluitor. Este o carte scrisă sub zodia gemenilor, frumosul şi urâtul împletindu-se ca via pe arac. Şpilul e că aracul e partea frumoasă, urâtul fiind stufos, dezvoltat, aprig, viu, terifiant...     M-am simţit în ţara de dincolo de negură, stând de vorbă cu Tudor Şoimaru despre inimi cicatrizate sau întâmplări din irealitatea imediată... Rezonanţe din Zaharia Stancu, din Titus Popovici, din Zola sau Dostoievski... Îl laud? Nu! Dar scrie uluitor! A citit atât de mult încât totul e sedimentat, e suficient să ia o coală de hârtie şi gândurile se îngrămădesc...






  Lectura cărţii este obligatorie.

10 comentarii:

  1. multumesc! abia astept sa o citesc. :) toate cele bune

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ooo, categoric trebuie citita! Sunt multe pasaje "moderne", "americanesti", organele sexuale fiind "in primul rand", dar valoarea literara este INCONTESTABILA!
      M-as bucura daca as citi si alte opinii! :)
      Multam de vizita, sa ne citim sanatosi!

      Ștergere
  2. Superba postarea!Ma regasesc in toate starile descrise in amintirile lui Creanga si mai nou in amintirile lui Uritescu.Amintirile traite in copilariea mea nu se compara si nu se vor compara niciodata cu amintirile copiilor din ziua de astazi.In momentele de aducere aminte..., cind le povesteam copiilor mei trairile din copilaria mea stateau si ascultau ca hipnotizati...,credeau ca sunt doar povesti.Acum mai nou incerc sa repet experienta cu nepotii mei,insa ei sunt atrasi mai mult de jocurile video, de calculator, de Lego...,etc! Astazi la sat nu mai sunt asemenea trairi magice,copii din generatia 80-2013...., nu vor avea ce povesti, sau mai bine zis nu vor retrai amintirile magice din copilaria lor si nu vor cunoaste asemenea stari niciodata.Acum la sat sunt urmarite telenovelele eftine cu gindul la ajutorul social, care uneori intirzie sa vina,foarte putini mai au pe linga casa o vaca pe care sa o asiste toata periaoda verde si sa retraiasca cindva aceasta magie .De copii crescuti pe pietrele oraselor prafuite de tot felul de poluatori..., nici nu poat fi vorba in descrierile amintite.Sa avem grija de tot ce mai este bun in noi,atit timp cit mai putem arata generatiilor viitoare,ca au existat si asemenea timpuri magice.Magia copilarie sa te insoteasca tot timpul!

    RăspundețiȘtergere
  3. Servus, Meg! Bucuros de oaspeţi!
    Să ştii că în gândul meu am zis asta dar mi-a fost teamă să scriu, e "prea de tot", sunt un sentimental dar parcă aici exagerez! Asta e, sunt om şi greşesc! Dar văd în comentariul tău cele două cuvinte la care m-am gândit şi tresar!
    CREANGĂ şi Uritescu!
    Exact aşa a scris actorul, precum Creangş la gura sobei... El, actorul, acolo în Bucureşti, stă în fotoliu, amintirile îl fură, în imaginaţia sa se aprinde focul în sobă, el, Uritescu, jărăgheşte focul şi vorbeşte cu cei din jur, spunînd totul, chiar prea totul... Şi, culmea, chiar există ascultători! Altminteri nu îmi inchipui cum a apărut cartea!
    Mulţumesc pentru cuvintele frumoase! Să ne dea Dumnezeu sănătate!

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu am citit şi nici nu cred - sincer - că voi avea timp - dar ceea ce aţi scris voi cu toţii pe aici mi-a săltat sufletul ... Căci şi eu simt astfel de valuri care urcă unul după altul după altul ... amintiri din cele trăite indiferent dacă sunt din ieslea de la Borsec, de la strung, în magazia de ceară, la măturat frunze pe străzile mohorâte sau azi în lumina sufletului pe sub bolţile de un verde-crud ale codrului... Mulţumesc din tot sufletul, Vasilică mi-ai făcut această seară atât de frumoasă încât tare aş vrea să nu se mai termine...
    Să auzim numai de bine !!! >:D<

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu iti trebuie timp, trebuie doar sa apuci sa deschizi cartea si nu mai scapi! :) o sa te plimbi citind! :)
      si eu imi impart viata in doua! in perioada verde fac fotografii, in perioada alba citesc! la biblioteca fisa mea e acum la odihna! :)
      sa ne citim sanatosi!
      mi se pare ca ai promis ca in "vacanta mare" vei vizita aceasta tara! o sa discutam atunci despre carte, despre carti!
      toate cele bune!

      Ștergere
  5. Frumoasă postarea! O să caut să cumpăr cartea aceasta, căci mi-a plăcut mereu Valentin Uritescu cu stilul lui de ardelean hâtru.

    Mi-a plăcut mult de tot evocarea amintirilor din copilărie din Bărăgan. Locul de unde mă trag şi eu. Şi eu am mers cu vaca bunicilor la păscut, pe acele câmpuri nesfârşite, pe căldura aceea ce pârjolea totul în jur. Oricât de mult mi-ar plăcea marea, munţii, dealurile, pădurea... când ajung în acea imensitate a Bărăganului, mă simt...acasă! Mi-este cel mai bine acolo, când simt cerul albastru " ca o cupolă" imensă - cum frumos ai zis mai sus...

    O zi frumoasă! :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Alex! Am avut placerea si bucuria de am ma plimba prin tara, prin locuri frumoase... Oricat m-a fermecat valea Bistritei sau oricat de inflorite sunt dealurile Cugirului tot acolo, in baragan, e locul unde ma resetez pana la celulele stem...
      Seara placuta!

      Ștergere
  6. citit si cred ca înțeles-am ceva-ceva, cît de cît,
    măcar în parte



    servus !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă ați citit, e suficient! Înțelegerea e acolo, în interior, adânc...

      Ștergere