PoeZiua

Acum, aici...

Scrie Vasile... sau vorbeşte Ioane

Ninge târziu aşa cum prea târzie
Speranţa noastră pâlpâie-n icoane
Scrie Vasile... sau vorbeşte Ioane
De-o tristă, sângerândă Românie

Cu Dunărea ce fierbe la Cazane
Sau munţi pe care plânsul îi sfâşie
La fel cum doare glia din câmpie
Când scrii Vasile... când vorbeşti Ioane

La fel cum fierbe grâul de colivă
Pleznind în bob a binecuvântare
Pentr-un părinte singur care moare

Cu dragoste sau ură excesivă
Lăsând ca moştenire viitoare
Un chip cioplit de curvă migratoare

Lory

Despre poezie

  Foarte frumoasă imaginea-reproş, a speranţei care "pâlpâie în icoane", îmi aduc aminte de tata, a luptat cu viaţa, în octombrie era sus, pe şira de fân, deşi era un moş, în noiembrie era în spital, m-a înfrigurat gri-ul din privire, apoi, ajungând acasă, "larg s-a-nchinat, cu faţa la icoane", deşi mereu a cârtit... "Speranţa prea târzie"...
  Abordare amplă, Vasile (eu? da, şi eu), omul, adică, fiind chemat să-si spună păsul, să lase mărturie gândurile, durerile, visele, speranţele, de la muntele sfâşiat de plâns (lacrima - izvorul vieţii, viaţa ca o apă, de la izvor până la marea sărată...) până la durerea din glie (efortul - temelia tuturor speranţelor, năzuinţelor, frumuseţilor, efortul însoţit de durere, nimic nu se obţine uşor, trebuie să strângem din dinţi, să luăm viaţa în piept, doar aşa simţim gustul dulce-sărat al succesului, al împlinirii), o altă abordare a îndemnului "ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane", ridicare spirituală, "pleznind în bob a binecuvantare"...
  Ultimul vers mă... îngheaţă! Ca şi "lupii din Jupiter", parabola (?) imi este absconsă, ermetică, sofistă! Nu pot zbura aşa de sus, nu pot zbura pe tărâm necunoscut şi în întuneric! E ca "un pumnal ce sfâşie o piele", stricând tot eşafodajul de flăcări!

Să ne auzim sănătoşi "în muzica serii"!