luni, 26 septembrie 2016

Ce este bicărul?


- Ce e bicărul?
Tata continuă să ascută araci pentru roșii. De pe nas îi picură stropi de sudoare, țigara fumegă pe cărămida de lângă butuc, soarele sfârâie ca uleiul din tigaie pe ceafa arsă ca șunca afumată.
- Nu știu, tată, parcă am auzit-o pe maică-ta vorbind despre asta, ieri pe seară, dădea la pui și ofta…
Nu s-a uitat la mine, pantalonii scurți îmi ajunseseră la glezne. Maieul gri (ba nu, cenușiu… a, parcă era alb de Paști când l-am primit… dar mă pierd în explicații inutile!) îmi căzuse de pe umărul stâng dar eu eram preocupat de mucii sărați ce-mi atingeau buza, erau ca biscuții pe care îi făcea mama pentru soră-mea, când placa la internat, am încercat să întreb iar dar tata s-a ridicat cu un geamăt și a plecat spre coșarul vacii.
- Ce e bicărul, mamă? Tata a zis că știi.
- De bicăr sufăr eu acum?, uite chiar mă înțeapă la umăr, în spate, m-aș freca de tocul ușii dar mestec mămăliga și mor, n-am tocat ceapa, cartofii curățați așteaptă în găleată, uite-acuș, mamă, uite-acuș îți arăt, da’ nu mergi tu la baba Anghelina? Zi-i să-ți dea doi căței de usturoi și două aloțele, mâine frământ aluatul pentru pâine și trebuie să le pun la dospit… și știe ea, când era mică avea un stol de bicări în curte…
- Sărumâna, tușa Anghelina, a zis mamam să-i dai două aloțele, doi căței mici, albi, dă-ia care nu mușcă da ustură, și niște ouă de bicări, da să fie cu plod că a căzut porumbaca cloșcă și vrea și mama pui de bicări…
- Aoleu, maică, grea treabă, zice baba Anghelina, parcă tușind, parcă rânjind cu gura ei seacă, fără dinți, în care și-a îndesat colțul broboadei negre… ăăăă, negre așa cum a fost maieul meu alb, acum era ușor roșcată, dar era numai o țesătură rară, broboada o purtase și bunica ei în șapteșopt, când venise bărbati-su din Bulgaria, de la Plevna, da’ iar mă pierd în explicații, baba Anghelina mi-a adus aloțelele și usturoiul și mi-a zis:
- Uite, maică, iar pentru ouă de bicări vino mâine, nu intru seara în coteț…

2
- Bună dimineața, tușă Anghelino.
- Iar ai venit, pârli-te… ăăăă, prâsleo? A, vrei ouă de bicăr… Își aranjează pistelca, în buzunarul căreia se văd niște fire de știr, de iarbă grasă, de volbură. Se aude guițatul porcului care își așteaptă mc-știrul de dimineață.
- E via nesăpată? Uite, după ce-mi dai ouăle de bicăr te ajut…
- Nuuuu, e mai bine așa, am iarbă pentru purcel, pentru găini, din ghițion fac mestecătoare, mai pun păpădie crudă în salată, măcrișul îl toc în ciorbă… Lasă via așa! Da i-auzi, mergi tu la Sile, fierarul, vecinul vostru, are fierăria la grajduri…
- Da, știu, lângă cai, l-am văzut făcând o șină pentru roata din față a căruții, mergea tata la Țăndărei, la farmacie, să ia sirop de gâlci, că abia mai respiram, baba Vasilichia era bolnavă la pat, trăgea să moară, zicea mama, și nu mai aveam doftoroaie în sat, așa că mergea la Țăndărei, drumul era pietruit proaspăt, să nu mai intre caii până la burtă în noroi, toamna, și zdrăngănea căruța de numa-numa, zicea tata că nu putea vorbi când a ajuns la oraș, îi tremurau fălcile de la hurducăitul peste pietre, iar la întoarcere a mai sărit și șina, că nu avea sârmă deloc atârnată de suian și a trebuit să o lege cu cureaua…
- Îoleu, maică, și pantalonii îi ținea cu mâna?
- Nuuuu, i-a legat cu șiretul de la pantofi, pantofii ăia maro cu care a fost ginerică, acum sunt niște broaște uscate, așa le zice tata, dacă îi scuturi se umple curtea de țărână, a, și zicea tata că erau șiretele rămase înnodate de la nuntă, tot un fel de sârme, zicea, unul s-a rupt și celălalt l-a desfăcut cu briceagul, briceagul ăla strălucitor în formă de pește, legat cu curelușă de gaica din față a pantalonilor, nu din dreapta, cum îl ține vecinul, nea Ionică Stănescu, paznicul care umblă călare…
- Aoleu, maică, mult mai vorbești…
- Păi dacă-mi dai ouăle plec!
- Stai așa, ți-am zis că nu mai am? A, nu ți-am zis, dar am pomenit de Sile, fierarul, lui i-am dat ultima oară o pereche de bicări, îs așa, ca pumnu’, nu așa noduroși cum e mâna mea sau a lu tac-tu dar tot cenușii-maronii cu pete oțelite, hai fugi la el că mă strigă porcul, hămesitul…
- Sărumâna, mă duc mâine, azi e duminică și la fierărie e închis, știu că acolo căutăm vrăbii la streașină, eu și Costea…
- Du-te odată, zice baba Anghelina, împingându-mă pe poartă și punând colacul de sârmă peste stâlpul porții mari și prima scândură a porții mici…
Păi cam asta e, mâine merg la fierărie, îmi zic, târșind teneșii, găuriți în dreptul unghiei de la degetul mare, prin praful uliței…

3
Zdrang-zdrang, poc-boc, zdrang-zdrang, poc-boc…
Urcam coasta spre grajduri, pe lângă fântâna cu cumpănă, a cărei găleată abia puteam să o țin lipită de tubul de ciment, nicidecum să o ridic și să o torn în jgheab, să bea caii. În fiecare seară duceam caii la grajduri, eu și Costea, fratele lui nea Sile. Tata îi deshăma, îi ștergea de praf cu un șomoiog de paie și-mi spunea, după ce ieșeam pe poartă:
- Să-i adăpi numai la puțul de sub coastă, e apa sălcie și așa le place, da’ să nu le umpli ulucul, torni întâi o găleată, îi lași să termine, apoi încă una, aștepți, că dacă le dai multă și rece, dintr-o dată, crapă splina-n ei…
Norocul meu că mergea și Costea, ne plăcea să călărim, dar la fântână el făcea totul, eu mă agățam de roata de fier de la capătul celălalt al cumpenei, când ajungea aproape de pământ, să poată ridica butia aia de lemn plină cu apă peste ghizdul fântânii, că nu era găleată de tablă, era ca un butioaș de lemn, greu tare…
Mergeam pe marginea drumului, pirul, troscotul ori ciulinii erau niște momâi încărcate de praf, abia mai încolo se vedea aliorul, puțin gălbui, pelinul argintiu ori brusturii de un verde închis, iar pe lângă garduri se înălța cânepa ca o perdea. Prigoriile săgetau peste râpa de lut, ciorile croncăneau pe crengile salcâmului din spatele curții lui Ciocoiu, de-i mai zice om-întreg-și-o-feliuță, că-i numai cât un arac, mărunt și subțire. Grajdul parcă se înălța pe cerul albastru-alb, după cum urcam eu coasta dealului, cu ușa căscată ca o gură de balaur, că nu era ușă, nici poartă, era o deschidere în mijlocul peretelui, să poată fi băgate căruțele iarna, când aveau nevoie de reparații. Lângă perete erau lemne, un morman de cărbune, roți, fiare, un butoi cu apă.
Zdrang-zdrang, poc-boc, zdrang-zdrang, poc-boc, se auzea din ce în ce mai tare. În penumbra din interior. Nea Sile manevra cu o mână cleștele de fier pe nicovală, în fălcile căruia un fier înroșit suporta izbiturile barosului din cealaltă mână. Mână, mâini? Șerpi, nu mâini! Otgoane, cabluri împletite, trunchiuri gronjoase de salcâmi, nu mâini! Sărea pielea când mușchii urcau sau coborau, dârele de sudoare desenau zebre, pete negre arătau locurile pe unde săriseră scântei din fier ori fărâme de cărbuni încinși, dar lui nea Sile nu-i păsa de ele, doar se uita și continua să înmoaie fierul până-l îmblânzea în potcoave, balamale, șine de roți, ivăre, belciuge ori catarame de ham.
- Nea Sile, am venit să-mi dai bicări…
- Să… ce?, întreabă, de dasupra nicovalei, nea Sile, strângând ochiul dinspre mine, de parcă așa își ascuțea urechea, să audă mai bine.
- Bicări, nea Sile, bicări de la tușa Anghelina lu’ Hoajă!
- Aaaaa, bicări, stai că i-a luat sâmbătă domnu’ Andrășanu, că avea nevoie la atelierul școlii, dar sigur mai am unul, stai puțin…
Lasă barosul pe nicovală, mi s-a părut că nicovala a dat un țipăt scurt și mi-am dat seama că a durut-o, lângă a pus cleștele, s-a dus la butoiul de afară, și-a băgat mâinile până la coate, le-a șters de șorțul de piele, apoi a băgat amândouă mâinile în buzunare, din stângul a scos pachetul de mărășești, din dreapta chibritul, a scos o țigare pe care au rămas amprentele negre ca în filigran, a aprins-o, a tras cu sete de s-a auzit cum s-a dus aerul până în fundul pământului, a intrat în fierărie, s-a așezat pe un butuc, lângă foale, a apăsta pedala de câteva ori, a scotocit cu vătraiul într-un colț și m-a strigat:
- Hai că am găsit unul, vino repede!
Era așa un cocoloș, fără formă, ca un pui de găină adormit cu capul sub aripă, dar era mai mult negru-oțelit decât maro, cum zicea tușa Anghelina, e posibil, mi-am zis în gând, că din ouă albe ies pui galbeni care apoi se colorează aiurea, albi, negri, pestriți, roșii, maro…
- Ăsta-i, ia-l și bagă-l repede în sân!
- Aaaaaaau! Am urlat ca la injecție, bicărul mi-a ars palmele, sfârâia pielea, am fugit la butoi și vedeam cum mă doare, un cerc gălbior înconjura petele roșii de pe mâini…
- Lasă că ți-l aduc eu acasă, râdea nea Sile, tu să-i ceri lu’ domnu’ Andrășanu bicări cuminți, marți, să nu uiți, da?

4
Hai că s-a făcut și marți, ultima zi când mai pot găsi un bicăr, dar bine că se termină, ca să rezolv toate problemele, cu tinagele, marbele, mezedele, grabeniţele….., îmi trebuia juma’ de an!
Încerc să scriu mai puțin, deși e obositor, uite ce plăcere e să poți descrie cum se ridică soarele, marți dimineața, peste pomii lui Hoajă, printre stâlpii galeriei casei lui nea Dumitru Burlacu și drept deasupra cuștii cățelului meu, Ursei! Tata se învârtea pe lângă căruță, ba strângea ștreangul din stânga, ba dârlogii Rândunicii, iapa masivă și costelivă care îmi înroșea chiloții cu sânge, de câte ori o duceam la grajduri, că pe Steu, calul țintat, rotund și abraș, nu îndrăzneam, abia îl strunea Costea, vecinul, mai mare cu un an ca mine! Mama învârtea într-o strachină mălai, grâu și boabe de porumb, să arunce în curticică, la găini, eu eram cocoțat pe tamburelul albastru, cu o felie de pâine în mâna stângă și cu dreapta întinsă spre ciorchinii albi și grei care atârnau din boltă ca ugerul Rușiții, vaca mea, cu care hălăduiam coclaurile, în vacanțe…
Dar dacă trebuie să scriu pe scurt… asta e!
Păi nu vă mai plictisesc, domnu’ Andrășanu mi-a zis că trebuie să termin de pus coadă la forașul de tablă apoi vorbim despre bicări, la cancelarie, la domnu’ director Costică Bucur zis Atom (i se trage de la vorbele dânsului, ieșea pe trepte, spre curtea școlii, și toți încremeneam! Dacă era unul neatent și continua să alerge după minge, se auzea glasul domnului director:”Măi neobrăzatule, dacă-ți trag un atom după ceafă…”, și înălța un pumn cam cât o pâine mare, numai noduri!) nu aș fi bătut la ușă nici pentru toate merele din lume, părintele Ștefan era la cimitir, era o slujbă de șapte ani la nu știu cine din partea Grozavilor, ăia din vale, că avem Grozavi și la noi, pe deal, așa că m-a prins seara acasă, cu cartea de matematică pe genunchi, în curte, lipit de peretele grajdului, că îmi plăcea să aud cum rumegă vaca…
“Doi bicări și cu cinci bicări… câți bicări fac?”, mi se părea că scrie în carte, dar o aud pe mama chemând găinile spre coteț. Se plimba prin mijlocul curții, cu strachina în mână, și striga:
-Bií mamii, bií mamii, bii bii… bică-bică-bică bică… bicării mamii, bicării mamii, bií, bií…
Am rămas mut, cu ochii cât luna albă care se ridica grăbită, era încă lumină dar ea se chinuia - avea zgârieturi pe fața ei rotundă - printre crengile prunului din curtea de dincolo, a lui nea Ștefan…

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Suflete în formă de oameni


  Cuvintele nu-și au locul, așa cum a spus și doamna Corina Corpodean pe Facebook. Dacă aș descrie totul, pare că aș arăta ce buni am fost noi, cei ce am mers acolo, pentru că am încercat să dăruim puțin din ceea ce avem, omenia.
  Dar cum să ne poziționăm față de persoanele de acolo? Câtă singurătate poate să existe în trupurile acelea care abia se mai deplasează, ori care încă mai vor să joace în horă?
  Să spun că mi-au dat lacrimile când am văzut doamna în bluză roz cum cântă împreună cu noi "Pe lângă plopii fără soț"? Nu eu sunt subiectul ci vârsta doamnei, care și-a reaprims tezaurul amintirilor...
Fotografiile sunt doar foi într-o arhivă, o arhivă a sensibilității!

  Jos pălăria pentru extraordinar de talentații și frumoșii tineri din ansamblul "Mărginenii de pe Valea Frumoasei"! Nu cânt și nu dansez, dar privindu-i, am plutit...



  Mă înclin în fața doamnei Ionela Popa, coordonatoarea ansamblului "Mlădițe cugirene", un tezaur de costume populare și cântece vinerene! Sunt fericit că trăiesc alături de acești copii minunați!



  Cenaclul literar "Lucian Blaga" din Sebeș a adus eleganță și culoare prin muzica folk, muzică veche acompaniată la acordeon, picturi...










 Despre noi... doar poze!





   Inima și sufletul spectacolului a fost doamna Dina Vărărean.

  Întreaga echipă care se ocupă de persoanele internate merită tot respectul nostru! Nu am făcut fotografii echipei și/sau fiecărei persoane în parte, am avut alte preocupări, dar gândul meu bun, prețuirea și respectul sunt pentru toți, în mod egal!

  Ultimul menționat dar primul, de departe cel ce merită recunoștința noastră, care a stat retras în spatele oamenilor, lîngă gard, este Părintele Cucerzan, cel ce este inițiatorul și susținătorul proiectului.



  Închei cu un detaliu din prima imagine. Mulți au văzut spectacolul, puțini au văzut chipurile de dincolo de ferestre, "suflete în formă de oameni"...

  Notă: unele fotografii sunt ale mele, altele sunt ale tuturor acelora care au participat și au imortalizat părți din eveniment. 

luni, 5 septembrie 2016

Bucuru, traseu turistic

  Am mai urcat până în Bucuru de pe Râul mic și ne-am întors pe același traseu, mă rog, aproximativ, adică nu am mai urmărit sinuozitățile drumului ci ne-am prăvălit pe lângă stâlpii liniei de electricitate. 
  A fost un drum de neuitat, prin păduri de pin, de fagi, încărcate de mierea roșcată de octombrie. Proprietățile de pe culme au scos oftaturi de admirație din aparatele foto, livezi, cai, vaci, clăi, gospodării - toate ca într-un aranjament de calendar pentru Muzeul satului. 
  A fost o organizare rapidă, într-o după-amiază liberă a lui Gabriel Pădurean!
  Amu o fo' altceva! Planificare, strategie, lentile curățate, exerciții yoga de somn înaintea startului... Da de unde! Se făcuse ora 4 dimineața și eu făceam digitație la telecomanda televizorului! Dar am plecat și am ajuns! Ba chiar am traversat Bucuru!
  Dar să povestim ardelenește!
  Traseul baraj - Bucuru nu a avut nimic nou, dacă nu menționăm că lacul de fapt... nu era! E prima oară când văd bazinul sec. Apoi aceeași pădure, același drum, aceleași depărtări provocatoare de exclamații! Numai urcarea satisface toate exigențele de frumos, liniște, natural, sănătos. Oare cum o fi mai departe?








  Mi-am propus să imortalizez oameni, case, porți, stâlpi funerari, peisaje... Doar peisajele au răspuns la apel, casele sunt departe de garduri, mai exact peste creasta dealului, la fel grădinile... 
  O bătrânică stătea la umbra unui gard, având lângă ea trei sacoșe zdravene de rafie, grele. Venea de la piață, din oraș! Am ajutat-o până la poartă! Vârsta? 82!





Imagini din Bucuru.













  Deja ieșim din sat, mergem spre Vârful lui Sasu. Aici e un monument ridicat de Asociația crescătorilor de animale, un loc de popas și un saivan, un adăpost pentru vitele aduse aici pentru nedeile organizate. Din locul cel mai înalt panorama este impresionantă.



video
Am traversat platoul, de fapt cumpăna apelor între Râul mic și Râul mare. Ca de obicei oi și... câini!
video
  Goașele se vedeau ca în palmă. Am întâlnit doi mărgineni care urcau. Aveau un singur cal, călăreau pe rând, calul era deja obosit, făcea popasuri de bună voie. Bărbatul mai în vârstă s-a mirat: - Sunteți pe jos? Nu cred, aveți mașina pe aici pe undeva...
  Avea dreptate să se mire, mergeam deja de vreo 8 ore!
 Cred că am făcut și o mare descoperire științifică, Homo foresticus, o civilizație aparte care face metalurgie... în lemn! Păi da, ați văzut cum arată balamale din lemn? Nu? Uite aici!






  Ei bine, de aici începe adevăratul spectacol. Ori telefonul meu nu e în stare să redea adevărata măreție a naturii, ori fotograful este ceea ce este, un etern începător, ori locul este înghesuit și chiar nu poți surprinde aranjamentul 3D al copacilor, stâncilor, cerului, umbrelor, ca să nu mai vorbim de zgomotul apei undeva departa, în jos...










Am ieșit la cabana Mistrețul. Eram obosit dar încărcat de bucurie, de optimism, de stare de bine!